Paler despre manguste

Bănuiesc că ştiţi ce este o mangustă. Poate aţi şi văzut una, în vreun film, cum se luptă cu cobra. Stau faţă în faţă, cobra şi pisica asta cu coada lungă şi stufoasă care se hrăneşte cu şerpi veninoşi. Cobra se ridică pe coadă, se leagănă în aer, parcă ar vrea să-şi hipnotizeze victima, capul i se lăţeşte, iar limba îi flutură ca un alt şarpe. În timpul ăsta, mangusta stă nemişcată şi aşteaptă clipa cînd va ataca. Ai impresia că e paralizată de frică şi că va fi o victimă sigură, încă puţin şi cobra o va muşca mortal. Dar exact în clipa cînd ţi se face milă de bietul patruped care a avut ghinionul să iasă în calea cobrei, mangusta, mai ageră ca o vulpe, se repede fulgerător cu dinţii în gîtul înfricoşătoarei reptile. Urmează o încăierare halucinantă, pe viaţă şi pe moarte. Cînd reuşeşte, în sfîrşit, să prindă cobra de cap, mangusta o azvîrle în direcţia inversă sensului în care reptila încearcă să se înfăşoare, lovind-o de pămînt pînă ce rămîne inertă.
Am simţit totdeauna o mare admiraţie pentru aceste "pisici" pe care indienii, am auzit, le îmblînzesc şi le ţin pe lîngă locuinţe ca să-i ocrotească de cobre. Mi se părea că trebuie să vedem în curajul lor un exemplu. Asta pînă în ziua cînd, din întîmplare, am aflat un amănunt care a făcut praf admiraţia mea, şi anume că mangustele sînt imune la veninul cobrei. Aşadar, "mîncătoarea de cobre" nu se deosebeşte cu nimic de o mîncătoare de şoareci. Ea nu riscă nimic, iar curajul ei nu este curaj. În schimb, din ziua aceea am înţeles, poate, mai bine ce riscă omul în faţa cobrei. El este o mangustă imperfectă. Se pomeneşte dinaintea cobrei sau iese singur în calea ei, dar nu e imun. De aceea e normal să-i fie frică. E normal să aibă tendinţa să fugă de pericol. Şi e normal să existe două categorii de victime: unele muşcate în faţă, altele în spate.