de necitit

Nu e prima, şi în mod cert nici ultima oară când pun într-o formă articulată nişte idei, care nu au folosit şi nu vor folosi concret nimănui. Sunt întrebări care nu primesc răspuns niciodată. Le pun în cuvinte, poate dintr-un reflex condiţionat, învăţat la fel cum şoarecii din experimente sunt învăţaţi să facă diverse lucruri (de ex. să găsească apa trecând printr-un labirint). Şoarecii sunt apoi ucişi, de dragul ştiinţei şi nişte cercetători injectează altor şoareci lichid din creierele ălora morţi. Noi, bipezii ne sinucidem pentru că avem opţiunea asta şi poate ni se pare mai … demn să o facem noi, decât să ne facă alţii de petrecanie.

Ingineria asta genetică pe ceea ce se cheamă (poate) sursa gândurilor funcţionează într-un mod ciudat. Normalul de azi eşti tu. Sunt oamenii care au împărţit cu mine nişte cuvinte, câteva minute, ore, ani, ne-am scris scrisori şi am mâncat şi am băut cafele, ceaiuri sau sucuri împreună. Toţi sunt atât de normali că mă sperie. Mi se dilată pupilele nu de la lumină şi nu de uimire. Doar din sentimentul de a fi contrariată de cât de puţin mă integrez. M-am tot întrebat de ce nu sunt ca şi ei. De ce nu renunţ să mă caţăr pe creanga mea, ca pisica atunci când se suie prin meri după porumbei. Cred că doar din motivul că numai visele au aripi şi numai ele nu pot fi înjunghiate de vreun om de ştiinţă avid şi curios.

N-am să ştiu niciodată de ce femeile pe care le cunosc fac atâtea acrobaţii sentimentale. De ce bărbaţii pe care îi ştiu sunt atât de laşi şi absenţi. Nu ştiu cum te ajută protecţia unor cuvinte goale. Nu ştiu ce cifre sunt pentru a număra repetabilele şi interminabilele scuze inventate pentru a evita orice gen de apropiere care seamănă a respect, admiraţie, poate un pic de iubire, eventual o jumătate de gram de prietenie. 

Nu mai pot să percep cum se face să ai atâta orgoliu încât să nu vezi că singura persoană care suferă când eşti de doi lei, eşti chiar tu. Habar nu am de ce trebuie spuse atâtea minciuni pentru a te proteja de tine însuţi, de părţile cele mai naşpa din câte există. Nu ştiu cum trebuie să te prefaci că poţi aprecia că faci un gest execrabil, atunci când te deranjează două secunde că nu eşti capabil decât să jigneşti. Nu înţeleg cum un băiat ascultă toate confesiunile iubitei lui care îi spune cu lux de amănunte cum şi-a tras-o cu x sau cu y în cursul relaţiei lor în desfăşurare.

Nu ştiu nimic, dar sper arogant că visele mele vor rămâne neatinse.

Sunt orgolioasă, egoistă şi rea. Şi totuşi, nu sunt ca el sau ea din rândurile de mai sus, din lipsă de experienţă, oare?!