noi, occidentalii de azi, doar dăm din gură. pe undeva, pe fir, s-a pierdut ideea că verbul a vorbi înseamnă ... să se întâmple ceva, între acel cineva cu care schimbăm cuvinte şi noi. suntem spontani şi asta anulează din start existenţa celuilalt în actul de comunicare.
nimeni nu ascultă pe nimeni, dar toată lumea caută să-şi exprime gândurile şi emoţiile. vorbim fără să ne pese de consecinţe. suntem brutali şi aroganţi. nu ne interesează punctul de vedere al celuilalt, felul în care va primi cuvintele noastre, efectul pe care acestea îl vor avea asupra lui. vorbim ca să ne exprimăm. şi nicidecum pentru ca să comunicăm.
în esenţă, alegerea e simplă. fie vorbim pentru noi, pentru ca să ne auzim sau să ne uşurăm, fie vorbim cu cineva cu gândul de a comunica. dacă vorbim doar ca să ne auzim, mă întreb dacă nu cumva e mai bine să vorbeşti singur în pădure, fără să deranjezi pe nimeni. cealaltă opţiune înseamnă să faci cadou cuvintele tale sau să îi ofensezi pe cei care te ascultă, cu toate bunele tale intenţii. amabilităţi, bancuri, informaţii, toate sunt nişte cadouri. evocarea sentimentelor, a amintirilor, expunerea unor păreri, sunt cadouri preţioase, de multe ori greu de făcut, pentru că necesită timp şi efort ca să cauţi în tine, ceea ce provoacă emoţii. şi, în plus, când spui ceva despre tine, îi dai celui care te aude o putere asupra ta.
vorbirea e ceva magic, cuvintele sunt forţe, energii pe care nu trebuie să le irosim. restul ... e tăcere.