Învingătorii

Îmi plac jocurile, mai ales cele mentale.Le practic de dragul exerciţiului. Şi mai ales, pentru că, indiferent de rezultat, toţi jucătorii sunt învingători. Înving, adică învaţă mereu ceva nou şi îi învaţă şi pe cei care doar îi privesc.

Fiind o persoană care a făcut sport de la vreo 8 sau 9 ani, nu ştiu cât aveam exact când m-am înscris la volei, am învăţat de mică să mă joc. Şi îmi plac jocurile în echipă. De fapt, cred că toate jocurile sunt de echipă. La volei, mai mulţi jucători sunt pe teren, dar echipa constă, de fapt, şi din rezerve, antrenor, medicul echipei, etc. La tenis, se întâlnesc doi jucători, de o parte şi de alta a unui fileu. La rândul lor, jucătorii de tenis au un antrenor, un medic, etc. Deci, au şi ei în spate o echipă. La tenis, învingătorul ridică o cupă mai mare deasupra capului şi străluceşte singur, dar televiziunea ne arată mereu şi antrenorul, care priveşte din rândul întâi si respiră odată cu fiecare icnet ce alunecă pe racheta ucenicului. Niciodată nici un jucător nu e singur. Chiar şi atunci când nu le vedeam pe cele din echipa mea, le simţeam, datorită antrenamentelor, unde petreceam atât de mult timp împreună, încât devenise natural să ne simţim mişcările într-un anume spaţiu. La fel se simte şi antrenorul, cât şi colegele care stau pe banca de rezervă. Mereu e cineva cu tine, îl simţi cum te susţine, chiar dacă nu îl auzi, sau nu îl vezi. Şi mereu ştii la ce să te aştepţi şi de la cine, în ce priveşte ceea ce se întâmplă pe partea ta a fileului. Pentru că, în rest, jocul e imprevizibil şi mereu nou.

Cel mai tare îmi place că jocurile au nişte reguli. Din timp în timp, acestea se schimbă, dar e important să ştii că se respectă aceleaşi reguli. Regulile sunt esenţa fairplay-ului. Fără fairplay, farmecul jocului piere. Vizual, pentru cine priveşte jocul de volei sau o partidă de tenis, trăgătorii, respectiv mânuitorul rachetei strălucesc. Ei sunt cei mai frumoşi prin înălţimea la care reuşesc să sară, felul în care pleznesc mingea, viteza cu care se deplasează la fileu. Preluarea, de exemplu, nu e niciodată la fel de spectaculoasă ca serviciul sau atacul. Din vina naturii, poate, atacul e mai spectaculos decât apărarea, finalizare e mai incitantă decât construcţia unei faze de joc. De regulă, chiar şi spectatorii ştiu regulile jocului, le-au aflat pentru că la rândul lor au practicat sportul la care acum se uită cu plăcere, sau le-au învăţat uitându-se în mod repetat la alţii cum se joacă. Personal, mă încadrez în prima categorie. Pentru că mi-e mai confortabil să văd lucruri familiare.

Una din regulile oricărui joc este că trebuie să acumulezi un anumit număr de puncte pentru ca să câştigi. Atleţii se luptă cu un cronometru, alţi jucători ştiu că trebuie să ajungă primii la un număr oarecare de puncte, înaintea altora. Eu am jucat volei până în primul an de facultate, inclusiv şi ţin bine minte că fiecare meci era emoţionant. Miza unui meci varia, uneori jucam pentru un loc fruntaş în ceva campionat, alteori jucam ca să nu retrogradăm. Indiferent de miză, jucam cu toate fibrele musculare, cu fiecare încleştare a umerilor pentru o preluare, cu toate încheieturile gata pentru un plonjon şi, fiecare, cu îndemânarea şi calităţile fizice necesare pentru fiecare post în echipă.

Azi nu mai fac plonjoane, detenta mea în mod cert suferă, oricum niciodată nu a fost punctul meu forte, dar am încă în sânge gustul victoriei. Toţi anii mei de volei sunt parte din procesul prin care eu am învăţat să câştig. Am învăţat că sportul nu e o luptă pentru un rezultat, ci e o activitate fizică făcută din plăcerea de a fi în compania unor oameni, un mod de a îţi cunoaşte şi testa limitele, un exerciţiu pentru a fi alert şi pregătit pentru tot ceea ce înseamnă imprevizibilul. Sportul m-a învăţaţ să fiu disciplinată cu mine, adică să îmi dezvolt obiceiuri care îmi fac bine. Tot la volei am învăţat că singur nu vei reuşi niciodată ceea ce poti face împreună cu cei care joacă de partea ta. Şi cel mai mult, sportul m-a învăţat despre fairplay. Adică, să nu cer niciodată ceea ce nu pot oferi.

Mie îmi plac învingătorii, adică oamenii care fac ceea ce vor si ce le place, oamenii care nu insistă să strălucească precum turnurile palatelor ţigăneşti, cei care ştiu ce e rău şi ce e bine pentru ei şi afirmă toate acestea. Mie îmi plac învingătorii, pentru că ştiu că pe ei mă pot baza.