lecţii de viaţă

să admitem că am înţeles că orice reuşite măreţe implică riscuri mari. în general, când îmi asum riscurile mari, pun mâna pe un obiect, cumva aleatoriu, şi plec cu el în lume, doar noi doi. un fel de romanţă cu obiect, varianta de Poklos. ultima oară am plecat cu măsuţa de cafea şi primul lucru la care am fost expusă a venit sub forma unei întrebări: crezi că e mai bine acolo, oriunde ai vrea să mergi? nu m-a surprins, sunt obişnuită cu oamenii care se îndoiesc de orice.

să ţinem cont de sfaturile care conţin ideea de a învăţa o lecţie din orice eşec. de obicei, când dau cu dinţii de podea, mă acaparează durerea destul de tare şi am tendinţa să ignor alte părţi bune sau rele din fază. în cazul meu, predica ce vine binevoitor sau simpla opinie pe care privitorul se simte obligat să o împărtăşească, în încercarea (inutilă, de altfel) de a-mi redirecţiona atenţia, funcţionează ca un duş foarte rece, care intensifică senzaţia (ne)plăcută prin care trec. 

în asemenea momente îmi amintesc că neprimind ceea ce, de fapt, doresc este (uneori) spre binele meu. doar că nu exact spre binele imediat. acesta e un bine care vine altcândva, într-un timp mitic, la care nu mă pot raporta. cred că asta mi se trage de la faptul că nu am depus mare efort să învăţ regulile pe care trebuie să le încălcăm şi de aceea nu ştiu să le încalc cum trebuie.

nu las certurile să strice prieteniile mele. de obicei, evit să confrunt oamenii, pentru că nu îmi face plăcere să mă tăvălesc prin noroi. în mod interesant, lipsa de reacţie m-a ajutat să elimin toţi prietenii, cu care oricum nu m-aş fi certat. rezultatul final e acelaşi, economisesc cuvinte şi tonalităţi multe iar prietenii se selectează singuri. 

zice că e bine să petreci timp singur în fiecare zi. aici am mare, mare noroc cu profesia mea. zilnic vorbesc cu pereţii cel puţin patru ore. ce să-i facem, studenţii nu mai sunt nici ei ce erau odată. eu îi iubesc oricum.

când nu te înţelegi cu cei pe care îi iubeşti, zice că e bine să ne referim doar la problemele curente. să nu amintim trecutul. O, Fortuna, zeiţa norocului, eu persist să nu înţeleg exact aceleaşi atitudini pe care nu le înţelegeam nici în urmă cu zece ani. ceea ce e trist, pentru că se pare că pe oameni nu îi schimbă nici iubirea şi nici o atitudine constantă faţă de problemele lor. astfel, trecutul şi prezentul se împletesc armonios, ca o formă de energie din culori care ne definesc prezentul. 

nu în ultimul rând, se spune că cea mai bună relaţie este cea în care iubirea reciprocă depăşeşte nevoia reciprocă. când găsiţi aşa ceva, sfatul meu este să vă bucuraţi cât reuşiţi de tare şi de mult, pentru că, în general, noi nu ne iubim nici măcar pe noi înşine, darămite să mai îmbrăţisăm necondiţionat o altă fiinţă vie.